Alexandrina - 2

Fratele mai mare, Sturza, care luase si cea mai mare parte din pământul familiei nu voia să rupă din el. Incet-incet n-a mai venit nimeni pe la poartă, se dusese vorba că nu vor s-o dea. Aveau destul pământ, neamurile din partea lui taică-su fusesera instăriti, chiaburi. Aveau și pământ și vite slavă Domnului, dar erau nemulțumiti de ce alesese și-i cam ținuseră la distanța. Cât trăise taică-su viața a fost bună, s-a dus la școală și visa sa ajungă invătătoare, cap avea și totul părea foarte posibil. Frații erau nemultumiți, Sturza mai ales, pe ei nu-i ținuseră in școală. Au fost doar buni de muncă, că na... era pământ mult și ăsta nu se lucra singur. Intr-o seară pe când se întorceau de la câmp pe taică-su la pișcat un tăune si s-a îmbolnăvit. A făcut o boală de ii zicea dalac, antrax ii zice acum. Nu erau tratamente atunci, așa ca boala și dragostea pentru băutură i-au pus capac in vreo două săptămâni. A rămas doar ea cu maică-sa, la cheremul fraților mai mari. Petre era din alt sat, avea meserie, era mecanic. Inalt, oaches, cu ochi albastri, cam intorcea capete si profita cât se putea din asta. Avea mândre prin tot satul. Pe Alexandrina o văzuse odată in sat la horă, si atât i-a fost! Alexandrina târa după ea teleguța și lacrimile îi brăzdau obrajii arși de soare. Nu știa nici ea de ce plângea mai intâi, de mila animalului sacrificat sau de bucurie că în seara aia vor mânca. Nici nu-și mai amintea când mâncaseră ultima dată carne. Capra aia o luase din târg cu banii primiți de la Petre cu vreo doi ani in urmă, ultima dată când îl văzuse și pe el. Ținuse cu dinții de biata capră, că era bună de lapte si făta câte doi iezi odată. Seceta din anul ăla insă ucisese la multe vite, abia mai găseai ici si colo câte un petic de iarbă și aia uscată iască. Degeaba colinda pădurea cu ea că nici acolo nu mai găseai mare lucru. Avea șapte copii Alexandrina, patru băieți si trei fete. După ultimul copil a rămas stearpă. O iertase Dumnezeu! Îi dăduse la școală să invețe măcar să scrie și să citească. Cei mari erau toți intr-o clasă de-a valma. Copiii erau puțini, războiul lăsase urme adânci in viețile lor, bărbații muriseră pe front iar cei întorși ori erau infirmi ori nu mai erau într-ale lor. Totul rămăsese pe umerii femeilor și al copiilor. In poartă îi aștepta fata cea mare, o avea sprijită pe șold pe cea mică. Le deschise poarta să intre și cu ochi plini de speranță căuta spre teleguță. - Nu sta si te uita, fată, hai de m-ajută! - Adu ulcica cu sare si covățica, să dăm sare cărnii să nu se strice. - Traiane, pune pirostriile, mamă, si apucă-te să faci focul sub ceaun. Vă face mama o mâncare bună, ca de sărbători. Hai repede! Toti mișunau pe lângă ea și bucuria li se citea pe chip. Nu era cine știe ce carne, biata capră slăbise rău. Se bucura in sinea ei că a prins-o cu suflet altfel n-ar mai fi putut face nimic cu ea, parcă o așteptase special. Lacrimile începură să-i curgă din nou pe obraji.